Autoritatea părintească. Ce presupune?

Autoritatea părintească reprezintă acel complex de responsabilități care le revin părinților în legătură cu copilul lor minor. Noțiunea are o sferă largă de cuprindere, reprezentând totalitatea drepturilor și îndatoririlor care privesc atât persoana, cât și bunurile minorului, astfel cum relevă art. 483 din Codul Civil: „Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”.

Dar, în concret, ce semnifică art 483 din Codul Civil? Care sunt drepturile și îndatoririle ce formează conținutul autorității părintești?

Răspunsul este, în principiu, oferit tot de Codul civil, la art. 487 “Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia”.

Așadar, putem desprinde din cele expuse că autoritatea părintească este concentrată în luarea deciziilor importante cu privire la creșterea, educarea, formarea minorului, cât și îndrumarea acestuia în vederea exercitării drepturilor legale, din moment ce, datorită vârstei sale fragede, nu se poate îngriji singur de propriile interese.

Luarea acestor decizii, cu privire la aspectele esențiale din viața minorului, reprezintă în același timp un drept, cât și o obligație pentru titulari. Aceștia sunt îndrituiți să ia deciziile cu privire la cele enumerate anterior, însă nu se pot sustrage acestora, ceea ce înseamnă că nu pot exercita acest drept de o manieră negativă, autoritatea părintească având și natura unei obligații.

Care sunt titularii autorității părintești și cum este exercitată?

Din prevederile Codului Civil se desprind următoarele:

• autoritatea părintească este exercitată de către ambii părinți;
• părinții o vor exercita în mod egal.

Niciunul dintre părinți nu poate renunța la autoritatea părintească, dar se pot întelege cu privire la modalitatea concretă de exercitare, aspect ce se regăsește în art. 36 alin. (6) al Legii nr. 272/2004.

Practica instanțelor este de a cenzura orice fel de tranzacții și înțelegeri prin care un părinte este exclus de la exercitarea autorității părintești.

În situații excepționale însă, autoritatea părintească poate fi exercitată și de către un singur părinte. Codul civil reglementează în două locuri cazurile în care exercitarea autorității părintești se poate exercita de către un singur părinte.

Când se exercită autoritatea părintească de către un singur părinte?

Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte reprezintă, de fapt, atribuirea posibilității de a lua deciziile privind creșterea copilului fără a fi necesar acordul celuilalt părinte.

În acest caz, celălalt părinte își păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia și, totodată, nu va fi exonerat de obligația de întreținere a minorului.

Exercitarea Autorității Părintești de către un Singur Părinte – Art. 398 Cod Civil

Pe de o parte, exercitarea autorității părintești de către un singur părinte se dispune de către instanță pentru motive temeinice, conform art. 398 Cod Civil, situație în care unul dintre părinți poate solicita instanței de judecată consfințirea exercitării autorității părintești doar de către acesta în cazul în care, practic, exercitarea autorității părintești dăunează interesului superior al copilului minor.

Nu există o listă exhaustivă care să cuprindă motivele întemeiate pentru care instanța poate pronunța o astfel de soluție, însă reglementările legale în materie, precum Legea nr. 272/2004, oferă situații exemplificative precum alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.

Practica judiciară e într-o anumită măsură reticentă în dispunerea măsurii de a elimina exercitarea autorității părintești în comun,, astfel trebuie să existe o situație obiectivă probată, de natură să aducă o atingere interesului superior al copilului. Nu orice inconvenient mărunt produs de atitudinea unui părinte sau o neînțelegere între părinți poate constitui temei al unei astfel de măsuri.

Pe lângă acestea, în practica judiciară s-au conturat și alte motive precum:

• lipsa de interes a unui părinte, manifestându-se prin starea sa de pasivitatea față de activitățile de creștere, educare, întreținere și de interes ale minorului având un efect dăunător asupra minorului;
• starea de conflict continuu în interiorul familiei, manifestat prin relații tensionate între părinți, părinți și copii, care afectează interesul superior al minorului;
• distanța însemnată între membrii familiei nu poate constitui unicul motiv, însă dacă este coroborată cu alte situații factuale, ar putea genera in concret un efect dăunător.

Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte nu trebuie privită neapărat ca o sancțiune a celuilalt părinte, fiind o măsură luată pentru a servi interesului superior al minorului.

Excepții de la Exercitarea Autorității Părintești în Comun

Pe de altă parte, Codul civil mai prevede o serie de situații în care un părinte exercită autoritatea părintească singur, cazurile fiind enumerate limitativ de lege. Astfel, autoritate părintească se exercită de către un singur părinte atunci când:

• unul dintre părinţi este decedat;
• unul dintre părinţi este declarat decedat prin hotărâre judecătorească;
• unul dintre părinţi este pus sub interdicție;
• unul dintre părinţi este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti;
• unul dintre părinţi, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa, în acest caz, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.

Aceste veritabile excepții de la exercitarea autorității părintești în comun pot fi împărțite în două categorii. Prima categorie reprezintă o atingere obiectivă a interesului superior al copilului bazată pe anume circumstanțe factuale nepărtinitoare. Cu alte cuvinte, nu există o „culpă” a unui părinte. În schimb, în cazul decăderii se poate circumstanția, pe bază de probe, o „culpă”.

Primele două cazuri enunțate de art. 507 Cod Civil sunt relativ ușor de intuit, deoarece odată ce un părinte trece în neființă doar cel în viață mai poate exercita autoritatea părintească, aceeași fiind situația și în cazul „morții prezumate” dispuse prin hotărâre judecătorească după dispariția îndelungată a unei persoane.

Trecând mai departe, punerea sub interdicție atrage la rândul ei exercitarea autorității părintești de către un singur părinte. Punerea sub interdicție este o măsură de protecție pentru acele persoane care nu mai posedă discernământul necesar pentru a-și ocroti propriile interese, fiind astfel incapabil să reprezinte interesele minorului.

Nu în ultimul rând, atunci când un părinte este în imposibilitate obiectivă de a-și exprima voința cu privire la deciziile importante din viața minorului, instanța poate autoriza ca un singur părinte să exercite autoritatea părintească. Cu titlu exemplificativ pot fi imaginate următoarele exemple: unul dintre părinți se află comă, este dispărut, nu poate fi contactat, locul de muncă nu îi permite pentru o anumită perioadă să ia legătura cu familia (operațiuni militare, de spionaj etc).

Ultimul caz este cel privind decăderea din exercițiul drepturilor părintești. Aceasta se dispune la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului dacă părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului. Decăderea reprezintă practic lipsirea părintelui respectiv de exercițiul drepturilor părintești, însă acesta păstrează dreptul de a consimți la adopția minorului.

Concluzionând, autoritatea părintească reprezintă responsabilitatea pe care o poartă părinții asupra deciziilor care vor influența dezvoltarea minorului pe care îl îngrijesc. Autoritatea părintească se exercită, de regulă, de comun acord, în mod egal de către ambii părinți. În mod cu totul excepțional, se ajunge la exercitarea autorității părintești de către un singur părinte atunci când interesul superior al minorului impune acest lucru.

Ai o problemă legală și vrei să apelezi la un avocat în Cluj? Contactează-ne!