Clauzele abuzive în contractele dintre profesioniști și consumatori

În plan teoretic, contractul reprezintă unul dintre principalele instrumente juridice prin care două sau mai multe persoane își exteriorizează voința în vederea reglementării raporturilor juridice născute din activitățile desfășurate în viața cotidiană. Prin acordul de voință al părților se stabilesc reguli proprii, contractul dobândind forță obligatorie și funcționând ca o veritabilă „lege” între părți. În acest context, libertatea contractuală se conturează atât ca fundament al raporturilor juridice, cât și ca limită a acestora, fiind supusă exigențelor legii, ordinii publice și bunei-credințe.

În practică însă, contractul nu este întotdeauna o suprapunere a voințelor părților. Uneori este dezechilibrat creând avantaje pentru o parte și dezavantaje pentru cealaltă parte. Spre exemplu, de cele mai multe ori contractele au un conținut redactat în prealabil pe care partea interesată îl acceptă ca atare, având impresia că semnarea acestuia este doar o simplă formalitate pentru accesarea serviciului, obținerea creditului sau încheierea unui abonament, fără a anticipa eventualele consecințe juridice nefavorabile. Aici un rol foarte important îl ocupă principiul bunei-credințe, care deseori este încălcat, iar în contract sunt inserate clauze abuzive care relativizează libertatea contractuală rupând astfel echilibrul contractual dintre părți.

Conform art. 1169 C. Civ., părțile pornesc de la premisa că sunt libere să contracteze și să-și stabilească conținutul contractului în limitele legii, ordinii publice și bunelor moravuri, dar totodată intervine art. 1170 C. Civ care se referă la obligația de bună credință care nu poate fi sub nicio formă înlăturată sau limitată prin convenția părților. Astfel, mesajul pe care legiuitorul încearcă să ni-l transmită este cât se poate de simplu: autonomia de voință există, dar nu poate deveni abuz de putere contractuală. Contractul trebuie să fie previzibil, inteligibil și executabil din perspectiva ambelor părți astfel încât prestațiile să fie echilibrate și implicit riscul contractual proporțional.

În raporturile încheiate între doi profesioniști, ideea de echilibru contractual se presupune în mod relativ, cel puțin la nivel teoretic, datorită faptului că se presupune părțile au mai multă experiență cu încheierea de acte juridice în domeniul în care activează.

În raporturile de tip profesionist – consumator însă, legiuitorul pornește de la o premisă diferită: consumatorul este de regulă partea vulnerabilă, astfel încât a fost necesară  intervenția acestuia prin Legea nr. 193/2000 care are rolul de a „corecta” dezechilibrele tipice contractelor de adeziune. Conform Codului Civil, contractul de adeziune este acel contract ale cărui clauze sunt stabilite în prealabil de către una dintre părți, cealaltă parte neavând posibilitatea de a negocia conținutul acestuia, ci doar de a accepta sau refuza încheierea contractului.

Regimul juridic al clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori este reglementat, în dreptul român, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori. Această lege are ca obiectiv protejarea consumatorului, parte aflată într-o poziție de inferioritate juridică și economică în raporturile contractuale cu profesioniștii.

Articolul 4 alin. (1) din Legea 193/2000 prevede că: 

„O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.”

Legea 193/2000 pornește de la premisa că termenii contractuali trebuie să fie clari și ușor de înțeles fără cunoștințe de specialitate, iar în caz contrar, interpretarea va trebui să fie făcută în favoarea consumatorului, având  rolul de a interzice stipularea clauzelor abuzive în contractele dintre profesioniști și consumatori, punând accent pe două elemente cheie: de a clarifica și de a interpreta normele contractuale în favoarea consumatorului, în caz de dubiu.

În ceea ce privește definiția clauzelor abuzive, regăsită la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, se impun  două observații practice foarte importante în acest context. Astfel, sintagma „nu a fost negociată direct” nu înseamnă doar că nu s-a purtat o negociere în sensul literal al cuvântului, ci mai degrabă se referă la faptul că consumatorul nu a avut oportunitatea în vreun fel de a modifica conținutul contractual. De obicei, în cazul contractelor standardizate, consumatorul nu are în fapt posibilitatea reală de a modifica clauzele acestora.

Totodată, sintagma „dezechilibru semnificativ” nu se măsoară doar în bani sau în diferența dintre prestații. Dezechilibrul poate consta și în elemente intrinseci precum: lipsa de reciprocitate, sancțiuni disproporționate, posibilitatea profesionistului de a schimba regulile contractuale în timpul executării acestuia, etc.

Așadar, potrivit articolului de lege menționat supra, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul este considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Ca atare, pentru ca o clauză contractuală să poată fi calificată drept abuzivă trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ mai multe condiții.

În primul rând, clauza trebuie să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, astfel încât acesta să nu aibă posibilitatea reală de a influența conținutul contractual. În al doilea rând, clauza trebuie să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care se apreciază în funcție de: disproporționalitatea prestațiilor, lipsa de reciprocitate, sancțiuni excesive etc. În al treilea rând, acest dezechilibru contractual trebuie să fie contrar bunei-credințe, în sensul în care profesionistul profită de poziția sa dominantă pentru a impune condiții contractuale stricte pe care un consumator nu le-ar fi acceptat în niciun caz în urma unei negocieri reale.

Legea 193/2000  cuprinde o anexă cu exemple în ceea ce privește clauzele care pot fi considerate abuzive. Această listă nu este  limitativă, ci este enunțiativă, exemplificativă deoarece este imposibil ca legea să acopere absolut toate clauzele care pot fi abuzive.

Astfel, în anexă apar exemple de clauze care pot fi calificate ca fiind abuzive precum: dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele fără un motiv întemeiat, sancțiuni disproporționate pentru consumator și limitarea excesivă a răspunderii profesionistului. 

Clauzele abuzive apar, în mod frecvent, în cadrul contractelor de adeziune în care una dintre părți stabilește în mod unilateral conținutul contractual, iar cealaltă parte nu are posibilitatea reală de negociere. Astfel de clauze abuzive pot fi întâlnite în contractele de credit bancar, în contractele de furnizare a utilităților, în contractele de asigurare, etc. De regulă, acestea vizează aspecte precum comisioane, penalități și taxe suplimentare. 

Un exemplu în acest sens ar putea fi situația în care  într-un contract de antrepriză de servicii (abonamentul la internet sau telefon), profesionistul își rezervă dreptul să modifice oricând prețul unilateral, fără notificare, fără acord, fără drept de denunțare pentru consumator. În acest mod profesionistul creează o ruptură de echilibru și transformă contractul într-un instrument prin care consumatorul este dezavantajat, neavând niciun cuvânt de spus, iar profesionistul este vădit în avantaj. 

Alte  tipuri de clauze abuzive, frecvent întâlnite în practică sunt clauzele cuprinse în contractele de credit care prevăd comisioane contractuale, precum: comisioane de administrare, de analiză dosar, de gestiune a creditului, de procesare și lista poate continua.

Un exemplu pertinent în acest sens poate fi reprezentat de un contract de credit care prevede un „comision de administrare” lunar în valoare de 1% din creditul respectiv, dar nu descrie în concret ce activitate prestează profesionistul pentru acel comision, cum se calculează exact sau cum se justifică procentul.

În acest context, din perspectiva consumatorului, comisionul va fi perceput automat ca o sumă de bani datorată în plus, nu ca un preț pentru un serviciu real. Astfel, din cauza faptului că, de exemplu, o clauză de comision nu este negociată și este redactată într-un limbaj neinteligibil și greu de înțeles pentru un consumator obișnuit, aceasta poate fi calificată ca fiind abuzivă în sensul Legii 193/2000 pentru că, din cauza felului în care este redactată, consumatorul nu știe de la începutul perioadei contractuale  care este riscul financiar la care se expune prin acceptarea unei astfel de clauze.

Un alt criteriu relevant în funcție de care se analizează dacă o clauză este abuzivă sau nu, este lipsa de transparență reală, nu doar gramaticală. În cauza CJUE Kásler (C-26/13) s-a lămurit acest aspect, deoarece CJUE a statuat că transparența nu se reduce la faptul că textul este lizibil și corect gramatical, ci trebuie să permită consumatorului să înțeleagă în mod efectiv consecințele economice ale cauzei.

În mod practic, atunci când astfel de clauze cum sunt cele prin care se stabilesc anumite comisioane ajung să reprezinte obiectul unui litigiu (spre exemplu, în cadrul calificării unui contract ca fiind abuziv sau în cadrul unei contestații la executare împotriva unei creanțe care are la bază un contract cu astfel de clauze abuzive), obiectul central al discuției îl reprezintă determinarea naturii juridice a comisionului, respectiv dacă acesta este justificat prin existența unei contraprestații reale sau dacă, dimpotrivă, reprezintă o taxă mascată lipsită de fundament contractual obiectiv.

În ceea ce privește efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze, regula este „clauza cade – contractul rămâne”, adică se va anula doar clauza respectivă iar contractul va produce în continuare efecte. Bineînțeles, în situația în care respectiva clauză este esențială în contract, atunci va fi anulabil întregul contract. 

Prin urmare, în dreptul nostru, regula fundamentală este aceea că clauzele constatate ca fiind abuzive nu produc efecte față de consumator, tocmai pentru a restabili echilibrul contractual afectat prin stipularea unor obligații disproporționate. Însă, în situația în care clauza respectivă are un caracter esențial în cadrul contractului, se poate ajunge la anularea întregului act juridic, lucru care reflectă preocuparea legiuitorului pentru protecția consumatorului. 

În ceea ce privește sarcina probei, regula generală este: cel care afirmă un fapt trebuie să îl și dovedească. Această regulă este aplicabilă, bineînțeles, și în litigiile având ca obiect clauzele abuzive. Astfel, consumatorului îi revine obligația de dovedi faptul că o anumită clauză este susceptibilă de a fi calificată drept abuzivă, în timp ce profesionistul va încerca să justifice contrariul.

Cu toate acestea, din perspectiva dreptului Uniunii Europene, protecția consumatorului nu are un caracter pasiv, ci unul mai degrabă activ, motiv pentru care Curtea de Justiție a Uniunii Europene subliniază în mod constant faptul că instanțele naționale pot și implicit trebuie să examineze din oficiu caracterul abuziv al clauzelor contractuale.În concluzie, într-o piață dominată de contracte-tip, protecția consumatorului nu reprezintă o simplă opțiune, ci o condiție  fără de care nu s-ar putea menține echilibrul contractual. În absența unor mecanisme și prevederi legale eficiente de control al clauzelor abuzive, contractul ar risca să își piardă caracteristica sa fundamentală, și anume exprimarea liberă a unui acord de voințe. Tocmai de aceea, intervenția normelor de protecție a consumatorului este necesară pentru a corecta dezechilibrul dintre părți și pentru a asigura faptul că raporturile contractuale rămân expresia unei autonomii de voință reale din perspectiva tuturor părților contractante. 

Av. Horațiu-Mihai Oniță

Av. Andreea-Ramona Rus