Limitele libertății contractuale în contractul de franciză
Contractul de franciză este reglementat național prin Ordonanța Guvernului nr. 52/1997, care constituie sediul legal al acestei instituții juridice.
Franciza reprezintă o formă specifică de cooperare între profesioniști, având ca obiect transmiterea, de către francizor către francizat, a dreptului de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, în schimbul plății unei redevențe. Deși se întemeiază pe principiul libertății contractuale, consacrat de art. 1169 din Codul civil, contractul de franciză se caracterizează printr-un regim juridic particular, marcat de numeroase limitări, justificate atât de natura raportului juridic dintre părți, cât și de incidența normelor imperative ale dreptului concurenței, în special a celor de origine europeană.
Din perspectiva caracterelor sale juridice, contractul de franciză este un contract consensual, nefiind supus unei forme speciale pentru validitate, consimțământul părților fiind suficient pentru nașterea raportului juridic. Totodată, acesta are un caracter sinalagmatic, întrucât generează obligații reciproce în sarcina ambelor părți: francizorul urmărește extinderea rețelei și obținerea de redevențe, iar beneficiarul exploatarea conceptului de afacere în scopul realizării de profit.
Contractul se execută succesiv, exploatarea elementelor francizate având loc pe o perioadă determinată de timp, durata acestuia trebuind stabilită astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investițiilor specifice, conform art. 6 din O.G. nr. 52/1997.
Franciza are, de asemenea, un pronunțat caracter intuitu personae. Alegerea francizatului se face în considerarea bonității, capacității manageriale și aptitudinilor profesionale ale acestuia, în timp ce alegerea francizorului are la bază renumele mărcii, omogenitatea rețelei, succesul conceptului de afacere și poziția pe piață. În practică, contractul de franciză prezintă și trăsăturile unui contract de adeziune, beneficiarul fiind nevoit să adere la regulile stabilite de francizor.
Obiectul contractului de franciză, rezultă din dispozițiile art. 1, 5 și 6 din O.G. nr. 52/1997 și constă în transmiterea dreptului de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu, în schimbul plății unei redevențe. Această transmitere vizează, în principal, drepturi de proprietate intelectuală și industrială, precum marca, firma, emblema, brevetele de invenție, desenele și modelele industriale, drepturile de autor, precum și know-how-ul, care constituie elementul central și definitoriu al francizei.
În ceea ce privește drepturile și obligațiile părților, O.G. nr. 52/1997 prevede în sarcina francizorului obligația de a transmite know-how-ul, de a acorda dreptul de utilizare a semnelor distinctive, de a oferi asistență tehnică și comercială, de a veghea la păstrarea identității și reputației rețelei și de a asigura exclusivitatea teritorială necesară amortizării investiției beneficiarului. În schimb, beneficiarului îi incumbă obligația de a păstra confidențialitatea know-how-ului, de a plăti taxele și redevențele convenite și de a respecta obligația de neconcurență.
Astfel, know-how-ul este un ansamblu de cunoștințe proprii, substanțiale și identificate, probate de francizor în propria activitate și apte să confere un avantaj competitiv beneficiarului. Pentru a putea forma obiect al francizei, know-how-ul trebuie să aparțină francizorului, să fie transmisibil, nedezvăluit public și verificat în practică. Transmiterea acestuia constituie o obligație esențială și continuă a francizorului, care este ținut să comunice beneficiarului toate îmbunătățirile și dezvoltările ulterioare.
De regulă, informațiile care alcătuiesc conținutul know-how-ului sunt transmise prin documente distincte, precum manuale de operare, ghiduri de operațiuni sau caiete tehnice, fiind însoțite de asistența necesară pentru însușirea lor efectivă.
Transmiterea dreptului de folosință asupra semnelor distinctive (firmă, emblemă și marcă), este, de asemenea, de esența contractului de franciză, aceste elemente având rol determinant în atragerea clientelei. Semnele distinctive aparțin fondului de comerț al francizorului și nu se desprind de acesta, beneficiarul dobândind doar un drept de folosință limitat, strict circumscris scopului contractului. În consecință, beneficiarul nu poate modifica, înstrăina sau utiliza aceste semne în alte scopuri decât cele prevăzute contractual, ele neintrând în fondul său de comerț.
Deși beneficiarul își desfășoară activitatea sub marca și potrivit know-how-ului francizorului, între părți există o independență juridică și financiară deplină. Beneficiarul este un comerciant de sine stătător, acționează în nume și pe cont propriu și suportă riscul economic al activității sale. Lipsa acestei independențe ar conduce la transformarea beneficiarului într-o sucursală sau, în cazul persoanelor fizice, într-un simplu prepus al francizorului. În consecință, francizorul nu răspunde față de terți pentru faptele ilicite ale beneficiarului, cu excepția situațiilor în care se poate reține o culpă proprie.
Totodată, Francizorul poate acorda beneficiarului exclusivitate teritorială, în condițiile stabilite prin contract. Întinderea și limitele acesteia depind de voința părților și de specificul rețelei de franciză.
În schimb, așa cum am arătat, în sarcina beneficiarului incumbă obligația de a păstra confidențialitatea know-how-ului, de a plăti taxele și redevențele convenite și de a respecta obligația de neconcurență. Know-how-ul constituind un secret comercial, nu este protejat prin mijloace speciale, astfel încât clauzele contractuale reprezintă principalul instrument de protecție. Divulgarea sau utilizarea neautorizată a acestuia atrage răspunderea contractuală sau, după caz, delictuală.
Plata taxelor și redevențelor reflectă caracterul oneros al contractului, beneficiarul datorând, de regulă, o taxă de intrare în rețea și redevențe periodice, stabilite fie ca procent din profit, fie ca sumă fixă.
Obligația de neconcurență constituie una dintre cele mai relevante limitări ale libertății contractuale în materia contractului de franciză. Această limitare este justificată prin necesitatea protejării know-how-ului transmis de francizor și a identității rețelei de franciză, elemente esențiale pentru funcționarea unitară și eficientă a sistemului.
Potrivit art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 52/1997, francizorul este îndreptățit să impună beneficiarului clauze de neconcurență pe durata derulării contractului. În anumite condiții, aceste obligații pot produce efecte și după încetarea raportului contractual, relațiile postcontractuale fiind guvernate de principiile concurenței loiale. În acest sens, francizorul poate stabili în sarcina fostului beneficiar, obligații specifice menite să prevină divulgarea sau utilizarea neautorizată a know-how-ului în cadrul unor activități sau rețele concurente.
Totodată,contractul de franciză este calificat, în dreptul concurenței al Uniunii Europene, drept un acord vertical, întrucât este încheiat între întreprinderi aflate pe niveluri diferite ale lanțului de distribuție. În consecință, acesta intră sub incidența art. 101 TFUE, care interzice acordurile ce au ca obiect sau efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața internă.
Totuși, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 2022/720, anumite restricții pot beneficia de exceptare pe categorii, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de acesta. În acest context, intervenția francizorului în politica de prețuri a francizatului este limitată, fiind permise doar prețurile recomandate sau maxime, cu condiția să nu fie impuse direct ori indirect.
În mod similar, exclusivitatea teritorială, deși permisă în principiu, nu poate avea un caracter absolut. Francizatul nu poate fi împiedicat să răspundă cererilor pasive provenite de la clienți situați în afara teritoriului contractual atribuit.
În ceea ce privește clauzele de neconcurență, dreptul Uniunii Europene le admite numai în măsura în care acestea sunt limitate în timp, în obiect și în spațiu și sunt strict necesare pentru protejarea unui know-how real, substanțial și identificat.Clauzele de neconcurență postcontractuală operează atunci când, într-un interval de timp agreat de părți de la data încetării contractului, beneficiarul trebuie să respecte obligațiile impuse în sarcina sa. De regulă, transferul de know-how justifică asumarea unei obligații de neconcurență pe întreaga durată a contractului, iar pentru perioada post-contractuală, clauza de neconcurență este analizată de la caz la caz, pentru a stabili în mod obiectiv necesitatea acesteia în raport cu interesele legitime ale francizorului.
Astfel, instanțele naționale au obligația de a aplica direct dispozițiile art. 101 TFUE și ale Regulamentului (UE) nr. 2022/720, exercitând un control de conformitate asupra clauzelor contractului de franciză. În acest context, libertatea contractuală este supusă unui dublu control juridic: unul derivat din dreptul intern, prin aplicarea Codului civil și a O.G. nr. 52/1997, și unul derivat din dreptul Uniunii Europene, prin normele imperative ale dreptului concurenței.
Concluzionând, în materia francizei, libertatea contractuală nu are un caracter absolut, ci unul strict condiționat. Autonomia de voință a părților este recunoscută numai în măsura în care servește funcționării eficiente a rețelei de franciză și nu aduce atingere principiilor concurenței loiale pe piața internă. Restricțiile referitoare la neconcurență, politica de prețuri, exclusivitatea teritorială și utilizarea know-how-ului constituie limite legitime ale libertății contractuale, cu condiția ca acestea să fie proporționale, necesare și conforme atât cu dreptul intern, cât și cu dreptul Uniunii Europene.
Av. Maria Partila
Av. Alexia Stirb
