Prescripția dreptului de a obține executarea silită. Regim juridic, mecanism și particularități
Executarea silită poate reprezenta etapa finală a unui litigiu, în ipoteza în care partea căzută în pretenții nu dorește să execute de bunăvoie obligațiile stabilite prin titlul executoriu. Adică, prin intermediul procedurii de executare silită, partea care a câștigat un proces își poate valorifica drepturile recunoscute prin hotărârea judecătorească. Bineînțeles, nu toate titlurile executorii sunt reprezentate de hotărâri judecătorești. Există și alte titluri executorii precum înscrisurile notariale autentice, anumite contracte și titlurile de credit.
În practică însă, între momentul nașterii creanței și declanșarea executării silite pot trece mai mulți ani, fie din cauza pasivității creditorului, fie din cauza unor dificultăți birocratice. Pentru a preveni această stare de incertitudine juridică, și anume în cât timp se poate executa silit o creanță, Codul de procedură civilă reglementează expres prescripția dreptului de a obține executarea silită, instituție care funcționează ca o limită temporală a posibilității creditorului de a apela la mijloace juridice pentru realizarea creanței.
Subiectul prescripției executării silite este unul de maximă actualitate, întrucât prescripția reprezintă unul dintre cele mai frecvent întâlnite motive invocate în cadrul contestației la executare. Un procent foarte mare de executări silite încuviințate de instanțele de executare conțin creanțe care sunt deja prescrise. Există numeroase situații în practică în care dreptul creditorului de a obține executarea silită este prescris chiar de 10-15 ani, deoarece judecătorul, atunci când încuviințează executarea silită, deseori nu verifică dacă creanța este prescrisă sau nu, ci pune accentul pe celelalte condiții precum: competența instanței de executare, caracterul executoriu al titlului respectiv și exigibilitatea creanței. Așadar, acesta va încuviința executarea silită, iar pe mai departe rămâne la latitudinea părții interesate să formuleze o contestație la executare în contextul în care se identifică neregularități cu privire la executarea silită desfășurată care pot fi invocate pe această cale.
Codul de procedură civilă consacră prescripția dreptului de a obține executarea silită în mod expres în cadrul art. 706-711 din Codul de procedură civilă, ca fiind „dreptul de a obține executarea silită”. Prescripția executării silite privește exclusiv faza execuțională și, din punct de vedere practic, limitează în timp posibilitatea creditorului de a solicita și de a obține punerea în executare a unui titlu executoriu.
În ceea ce privește durata termenului de prescripție, Codul de procedură civilă în cuprinsul art. 706 stabilește un termen general de prescripție de 3 ani. Excepțional, în cazul titlurilor executorii emise în materia drepturilor reale, termenul de prescripție este de 10 ani.
Analiza incidenței prescripției ridică provocări reale precum: stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție și când s-a împlinit, respectiv incidența eventualelor cazuri de suspendare sau întrerupere a prescripției.
Oricum, cea mai importantă problemă practică nu este durata termenului de prescripție, ci mai degrabă stabilirea momentului de la care acesta începe să curgă. Codul de procedură civilă, tot în cadrul articolului antemenționat, prevede că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, iar în cazul hotărârilor judecătorești și arbitrale prescripția începe să curgă de la data rămânerii lor definitive.
Astfel, în cazul titlurilor executorii care nu sunt hotărâri judecătorești, de exemplu contracte de credit, înscrisuri autentice sau bilete la ordin, momentul de început al prescripției este data la care obligația a devenit exigibilă. Această concluzie rezultă din logica sistemului execuțional, și anume că executarea silită nu poate fi pornită decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă. Cu alte cuvinte, dreptul de a obține executarea silită nu se poate naște înainte ca obligația să fie ajunsă la scadență ori înainte ca titularul creanței să poată pretinde în mod efectiv executarea. Astfel, în ceea ce privește spețele în care sunt incidente rate succesive sau scadențe anticipate, analiza principală poartă asupra datei exacte a exigibilității, adică momentul în care creanța devine scadentă și creditorul poate solicita plata.
În cazul contractelor cu prestații succesive, cum sunt, de exemplu, contractele de credit cu plata în rate, se pune frecvent problema momentului de la care începe să curgă prescripția: separat pentru fiecare rată sau unitar, pentru întreaga datorie.
În mod obișnuit, fiecare rată are propriul termen de scadență, iar prescripția începe să curgă distinct pentru fiecare sumă devenită exigibilă. Totuși, dacă intervine scadența anticipată a creditului, întreaga datorie devine exigibilă deodată, ceea ce înseamnă că prescripția va curge pentru întregul debit de la acest moment.
Efectul principal al prescripției executării silite constă în stingerea dreptului creditorului de a solicita executarea silită, titlul executoriu pierzându-și forța executorie. Dar, prescripția nu operează de plin drept, ci trebuie invocată de partea interesată. Această regulă este de importanță majoră în practică, deoarece chiar dacă executarea silită ar fi în mod obiectiv prescrisă, executorul judecătoresc nu va opri procedura din oficiu, iar instanța nu va constata intervenirea prescripției automat, ci doar în măsura în care este sesizată cu acest aspect pe calea contestației la executare.
Așadar, deși împlinirea termenului de prescripție stinge dreptul creditorului de a obține executarea silită și lipsește titlul în temeiul căruia se declanșează și se desfășoară executarea silită de putere executorie, executarea poate fi totuși pornită sau continuată până când persoana interesată invocă prescripția, de regulă prin contestație la executare.
De asemenea, un subiect controversat îl reprezintă repunerea în termenul de prescripție, fiind o ipoteză mai rară, dar totuși existentă în practică. Astfel, Codul de Procedură Civilă permite repunerea în termen după împlinirea prescripției, dacă creditorul dovedește că a fost împiedicat din motive temeinice și obiective să demareze executarea silită. Conform art. 710 alin. (2) C. proc. civ., cererea de repunere în termen trebuie formulată în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, iar dacă instanța o admite, creditorul este obligat să depună cererea de executare silită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de repunere în termen. Totuși, repunerea în termenul de prescripție este rar admisă în practică, întrucât instanțele cer o justificare solidă, iar motivele invocate sunt adesea interpretate ca o simplă neglijență.
Având în vedere că, astfel cum am menționat anterior, între data de la care se naște dreptul de a obține executarea silită și începerea propriu-zisă a executării pot trece perioade îndelungate de timp, în mod firesc în mintea oricărui debitor apare întrebarea dacă se poate suspenda sau întrerupe în vreun fel această prescripție. În acest sens, suspendarea cursului prescripției reprezintă o „pauză” a termenului de prescripție, adică timpul deja scurs rămâne câștigat, iar după încetarea cauzei de suspendare prescripția își reia cursul. Conform art. 708 C. proc. civ., suspendarea poate fi determinată de situații precum: imposibilitatea de valorificare a bunurilor urmăribile, lipsa bunurilor urmăribile sau situația în care debitorul se sustrage de la executarea silită ascunzându-și bunurile sau veniturile.
Un detaliu de important este acela că prescripția nu se suspendă cât timp executarea este suspendată la cererea creditorului. Această soluție este întemeiată deoarece legea nu poate proteja pasivitatea creditorului printr-o suspendare care ar avea drept efect prelungirea artificială a termenului de prescripție.
Întreruperea termenului de prescripție are, în schimb, un efect mult mai puternic decât suspendarea, întrucât ea șterge timpul scurs și determină începerea unui nou termen de prescripție.
În cuprinsul art. 709 C. proc. civ. sunt enumerate expres situațiile de întrerupere a termenului de prescripție, dintre care cele mai des invocate în practica juridică sunt: depunerea cererii de executare silită (chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent), îndeplinirea unui act de executare în cadrul procedurii, depunerea cererii de reluare a executării silite și recunoașterea datoriei sau un act voluntar de executare a obligației.
O nuanță juridică importantă este că legea stabilește expres situațiile în care prescripția nu se consideră întreruptă, spre exemplu atunci când executarea silită a fost respinsă, anulată, perimată sau când creditorul a renunțat la executare. Această regulă este importantă în practică, deoarece unii creditori susțin că simpla încuviințare a unui dosar de executare silită ar fi suficientă pentru a întrerupe cursul prescripției. În realitate însă, dacă acel dosar a fost ulterior perimat sau anulat se consideră că prescripția nu a fost întreruptă, iar termenul continuă să curgă ca și cum demersul respectiv nu ar fi existat. Pentru clarificare, perimarea executării silite este o sancțiune procedurală care desființează actele de urmărire silită dacă creditorul, din culpa sa, lasă să treacă un termen de 6 luni fără a îndeplini un act de executare.
În concluzie, prescripția dreptului de a obține executarea silită constituie una dintre cele mai importante instituții din faza execuțională, având rolul de a asigura echilibrul dintre dreptul creditorului de a-și valorifica creanța și protecția debitorului împotriva unei stări de incertitudine juridică. Reglementată expres în Codul de Procedură Civilă, aceasta funcționează ca o limită temporală a recurgerii la procedura executării silite, sancționând pasivitatea creditorului.
Din perspectiva aplicării practice, esența prescripției nu se rezumă doar la durata termenului de prescripție (3 ani sau 10 ani), ci mai degrabă la identificarea corectă a momentului la care aceasta începe să curgă. Stabilirea nașterii dreptului de a obține executarea silită impune, în mod inevitabil, verificarea condiției ca obligația să fie certă, lichidă și exigibilă, întrucât executarea silită nu poate fi promovată anterior scadenței creanței.
Suspendarea și întreruperea prescripției reprezintă mecanisme juridice distincte, iar contextele în care acestea pot interveni sunt expres prevăzute de lege. Astfel, suspendarea operează ca o pauză a cursului prescripției, în timp ce întreruperea are ca efect ștergerea timpului scurs și curgerea unui nou termen.
Acestea fiind spuse, prescripția executării silite rămâne una dintre cele mai eficiente apărări procesuale ale debitorului și unul dintre cele mai importante aspecte de verificat în contextul formulării unei contestații la executare. Incidența prescripției dreptului de a obține executarea silită a unei creanțe presupune o atentă analiză a mai multor elemente precum: momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, natura titlului executoriu și eventuala existență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere. Doar printr-o asemenea analiză poate fi valorificată eficient instituția prescripției dreptului de a obține executarea silită, în acord cu scopul său fundamental, și anume protejarea debitorului și sancționarea pasivității creditorului.
Av. Horațiu-Mihai Oniță
Av. Andreea-Ramona Rus
