Recunoașterea hotărârilor străine și limitele controlului instanțelor române

I. Fundamentul recunoașterii hotărârilor străine

În mod tradițional, hotărârea judecătorească nu reprezintă doar soluționarea unui litigiu concret, ci și manifestarea autorității publice a statului pe propriul teritoriu. Din această perspectivă, o hotărâre pronunțată de o instanță străină nu putea produce efecte în mod automat într-un alt stat, deoarece ar fi presupus recunoașterea autorității jurisdicționale a unui stat străin în interiorul ordinii juridice naționale.

În prezent însă, realitatea raporturilor juridice transfrontaliere a schimbat această abordare. Mobilitatea persoanelor, relațiile comerciale internaționale și diversitatea situațiilor cu elemente de extraneitate fac ca soluțiile din practică să fie utile și adaptate societății și mediului în care trăim. În acest context, recunoașterea hotărârilor străine nu mai apare ca o simplă procedură, ci ca un mecanism necesar pentru asigurarea efectivă a drepturilor dobândite într-un alt stat.

II. Recunoașterea hotărârilor străine în dreptul român: delimitări și reglementare

Recunoașterea hotărârilor străine reprezintă o procedură judiciară prin intermediul căreia o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat devine validă și produce efecte juridice în România.

Pentru a defini procedura recunoașterii hotărârilor judecătorești străine, facem trimitere la art. 1094 din Codul de procedură civilă. Astfel, sintagma ,,hotărâri străine” se referă la ,,actele de jurisdicţie contencioasă sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene”. Prin urmare, se observă că această definiție exclude hotărârile pronunțate în statele membre UE.

Astfel, se impune diferențierea dintre hotărârile străine pronunțate într-un alt stat membru al UE și cele pronunțate într-un stat terț.

1) hotărârile străine pronunțate într-un alt stat membru UE

Începând cu data de 10 ianuarie 2015, condițiile de recunoaștere și executare în România ale hotărârilor judecătorești străine pronunțate într-un alt stat membru al UE sunt stabilite prin Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.

Astfel, hotărârile pronunțate într-un stat membru sunt recunoscute de drept în celelalte state membre, fără a fi necesară o procedură prealabilă de recunoaștere. Partea care dorește să invoce într-un stat membru UE o hotărâre pronunțată în alt stat membru UE trebuie să prezinte o copie a hotărârii care trebuie să întrunească condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității sale și un certificat eliberat conform utilizării formularului prevăzut în Anexa 1 al actului normativ.

În ceea ce privește executarea, regulamentul a eliminat procedura de ,,exequatur”, astfel încât o hotărâre pronunțată într-un stat membru și care este executorie în statul de origine poate fi pusă în executare direct în România. Nu mai este necesară obținerea unei hotărâri de încuviințare prealabilă din partea instanței române. Partea interesată este necesar să prezinte hotărârea și certificatul prevăzut de regulament, iar executarea se desfășoară potrivit normelor procedurale române, precum în cazul unei hotărâri naționale.

Instanța română nu poate proceda la reanalizarea fondului cauzei, iar refuzul executării poate interveni numai în situațiile expres și limitativ prevăzute de regulament, precum încălcarea ordinii publice sau nerespectarea dreptului la apărare.

2) hotărârile străine pronunțate în state terțe

În România, recunoașterea și executarea hotărârilor străine sunt reglementate în principal de Codul de procedură civilă, în special în Titlul III, Capitolul 1 (articolele 1094-1102). Din analiza dispozițiilor legale rezultă că hotărârile pot fi împărțite în două categorii: hotărâri care se recunosc de plin drept și hotărâri a căror recunoaștere este condiționată de verificarea îndeplinirii unor cerințe expres prevăzute de lege.

a) hotărârile care se recunosc de plin drept

Potrivit art. 1095 C.proc.civ., sunt recunoscute de plin drept hotărârile care privesc statutul personal al cetățenilor statului unde au fost pronunțate. De asemenea, pot fi recunoscute de plin drept și hotărârile pronunțate într-un stat terț care au fost recunoscute anterior în statul de cetățenie al fiecărei părți sau care au fost pronunțate în baza legii determinate ca aplicabilă potrivit dreptului internațional privat român, cu condiția să nu fie contrare ordinii publice și să fi fost respectat dreptul la apărare.

În aceste situații, legea simplifică mecanismul recunoașterii, având în vedere natura raporturilor juridice implicate.

b) hotărârile supuse procedurii recunoașterii

Pentru celelalte hotărâri, art. 1096 C. proc. civ. prevede că recunoașterea este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerințe:

• caracterul definitiv al hotărârii străine- hotărârea trebuie să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
• instanța străină care a pronunțat hotărârea a avut competentă potrivit legii unde a fost pronunțată, fără însă fi întemeiată exclusiv pe prezența pârâtului ori a unor bunuri ale sale fără legătură directă cu litigiul în statul de sediu al respectivei jurisdicții;
• existența reciprocității între România și statul de origine care a pronunțat hotărârea- se referă la situația în care aceeași hotărâre ar fi fost emisă de instanțele din România, dacă ar fi produs efecte în statul instanței care a pronunțat hotărârea.

În plus, în situația în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, instanța română va verifica dacă acesteia i-au fost comunicate în mod corespunzător și în timp util citația pentru termenul de dezbateri în fond și actul de sesizare al instanței, respectiv dacă a avut posibilitatea efectivă de a-și exercita dreptul la apărare și de a formula cale de atac. Totodată, eventualul caracter nedefinitiv al hotărârii, determinat de lipsa citării persoanei absente, poate fi invocat numai de către aceasta.

b.1.) refuzul recunoașterii hotărârilor

Motivele pentru care se poate refuza recunoașterea unei hotărâri străine sunt expres și limitativ prevăzute de art. 1097 C.proc.civ., printre care se numără:

• hotărârea este contrară ordinii publice de drept internațional privat român;
• hotărârea pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor a fost obținută cu scopul exclusiv de a sustrage cauza incidenței legii aplicabile;
• procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecare în faţa acestora la data sesizării instanţei străine;
• este inconciliabilă cu o hotărâre pronunţată anterior ei în străinătate şi susceptibilă de a fi recunoscută în România;
• instanţele române aveau competenţa exclusivă pentru judecarea cauzei;
• a fost încălcat dreptul la apărare;
• hotărârea poate face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.

De regulă, recunoașterea hotărârii nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanța care a pronunțat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea care ar fi fost determinată potrivit dreptului internațional privat român. Totuși, de la această regulă există o excepție, în cazul proceselor care privesc starea civilă și capacitatea unui cetățean român. În aceste situații, dacă soluția adoptată de instanța străină este diferită față de soluția care ar fi fost pronunțată conform legii române, recunoașterea hotărârii poate fi refuzată.

b.2) procedura privind recunoașterea hotărârilor străine

Procedura debutează prin depunerea cererii de recunoaștere de către partea interesată, la instanța competentă. Î Preliminar, este important de menționat că art. 1098 C.proc.civ. reglementează două modalități în care ă cererile pot fi soluționate, respectiv pe cale principală sau pe cale incidentală, această distincție fiind relevantă inclusiv din perspectiva determinării instanței competente pentru recunoașterea hotărârii.

Pe cale principală, atunci când partea interesată a introdus o cerere de chemare în judecată pentru recunoașterea hotărârii, competența revine tribunalului în circumscripția căruia cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine îşi are domiciliul sau, după caz, sediul. În caz de imposibilitate de stabilire a tribunalului, competența aparține Tribunalului București.

Pe cale incidentală, atunci când există deja un proces pe rol, va fi competentă să se pronunța asupra cererii de recunoaștere a hotărârii străine, instanța sesizată cu litigiul în cadrul căruia se invocă excepţia autorităţii lucrului judecat ori altă chestiune prealabilă întemeiată pe hotărârea străină.

În conformitate cu art. 1100 C.proc.civ., cererea de recunoaștere a hotărârii va trebui să fie însoțită de următoarele documente :

• copia hotărârii străine;
• dovada caracterului definitiv al acesteia;
• copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate părţii care a fost lipsă în instanţa străină, sau orice alt act oficial care să ateste că citaţia şi actul de sesizare au fost cunoscute, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a pronunţat hotărârea- în situația în care hotărârea a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul;
• orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea străină îndeplineşte celelalte condiţii prevăzute la art. 1.096- când e necesar.

În ceea ce privește dovada reciprocității, aceasta se va proba conform art. 2561 din Codul Civil, ce se prezumă până la proba contrară, care se stabilește de Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe. Partea interesată însă va putea depune documente care să demonstreze reciprocitatea, cum ar fi copii ale unor hotărâri pronunțate în ambele state, care să ateste reciprocitatea.

Potrivit alin. (2) al art. 1100 C.proc.civ., documentele care însoțesc cererea trebuie să fie, la rândul lor, însoțite de traduceri autorizate și supralegalizate. Pe cale de excepție, nu este obligatorie legalizarea traducerilor în cazul în care părțile convin să depună doar cereri certificate pentru conformitate cu originalul.

În cazul în care instanța investită cu o cerere de recunoaștere constată lipsa unor documente, aceasta poate stabili un termen pentru depunerea lor de către partea interesată poate accepta documente echivalente sau, în măsura în care consideră că dispune de suficiente informații, poate dispensa partea de obligația de a le prezenta.

De menționat este faptul că cererea de recunoaștere a hotărârii străine întrerupe prescripția dreptului de a obține executarea silită.

Procedura de soluționare a cererii de recunoaștere a hotărârii străine are un caracter contencios. Cererea se soluționează pe cale principală printr-o hotărâre, iar pe cale incidentală printr-o încheiere interlocutorie, în ambele cazuri fiind obligatorie citarea părților. Pe cale de excepție însă, cererea poate fi soluționată fără citarea părților în situația în care din hotărârea străină reiese că pârâtul a fost de acord cu admiterea acțiunii.

Caracterul contradictoriu al procedurii asigură pârâtului dreptul de a se apăra prin invocarea mijloacelor de probă compatibile cu o astfel de cerere, însă acesta nu se va putea apăra prin invocarea unor apărări care pun în discuție fondul litigiului ce a fost soluționat în străinătate.

III. Efectele hotărârilor judecătorești străine și executarea acestora pe teritoriul României

Odată dobândită recunoașterea hotărârii străine în dreptul intern, aceasta dobândește o serie de efecte principale, printre care se numără autoritatea de lucru judecat, forța executorie și puterea doveditoare a actului.

a) autoritatea de lucru judecat

Prin recunoaștere, hotărârea străină beneficiază de autoritate de lucru judecat, întocmai ca o hotărâre judecătorească română. Aceasta este dobândită atât în cazurile de recunoaștere de plin drept, cât și în recunoașterea pe cale judecătorească. Astfel, hotărârea recunoscută poate fi invocată în fața instanțelor române pentru a împiedica rejudecarea aceluiași litigiu între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză.

b) titlul executoriu

Cel de-al doilea efect al hotărârii străine se referă la posibilitatea utilizării acesteia ca titlu executoriu pe teritoriul României, pe baza unei proceduri prealabile de încuviințare a executării silite. Această procedură este cunoscută și denumită în doctrină și jurisprudență drept ,,procedura exequatorului” și este reglementată în Codul de procedură civilă la art. 1103-1110.

Astfel, pentru a-și putea produce efectele în ceea ce privește părțile cauzei, hotărârile judecătorești străine pronunțate într-un alt stat trebuie să fie recunoscute în România și să îndeplinească procedura exequatorului din partea statului solicitat cu executarea silită.

Admiterea unei cereri de încuviințare a executării silite permite titularului dreptului recunoscut prin hotărârea străină să pună în executare hotărârea, în calitate de creditor urmăritor, împotriva debitorului urmăritor.

Astfel, potrivit art. 1103 C.proc.civ., acele hotărâri străine care nu sunt aduse la îndeplinire de bunăvoie de către cei obligați șă le execute pot fi puse în executare pe teritoriul României, pe baza încuviințării date de instanță, la cererea persoanei interesate. Instanța competentă să soluționeze o astfel de cerere este tribunalul în circumscripția căruia urmează să se efectueze executarea.

Încuviințarea executării silite a hotărârilor străine este condiționată de îndeplinirea cerințelor prevăzute la art. 1096 C.proc.civ. pentru recunoașterea hotărârii și, în plus, de o condiție specifică acestei proceduri, respectiv ca hotărârea la care se referă solicitarea părții interesate să fie executorie, potrivit legii instanței care a pronunțat-o.

Cererea de încuviințare a executării hotărârii străine va cuprinde aceleași documente precum în cazul cererii de recunoaștere a hotărârii, la care se adaugă dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanța care a pronunțat-o.

Procedura încuviințării executării silite are un caracter contencios și implică în mod obligatoriu citarea părților, însă asemănător procedurii recunoașterii, pârâtul se va putea folosi doar de acele mijloace compatibile cu o astfel de procedură.

Instanța de ,,exequator” încuviințează executarea hotărârii străine în țară printr-o hotărâre, atunci când sunt îndeplinite condițiile legale cerute în acest scop. Hotărârea de încuviințare a executării silite poate fi atacată de partea interesată, în conformitate cu prevederile dreptului comun. După ce hotărârea a rămas definitivă, se va emite titlul executoriu, în condițiile legii române, în cuprinsul căruia se va indicași hotărârea de încuviințare.

Din momentul rămânerii definitive a hotărârii de încuviințare, hotărârea străină se bucură de putere executorie pe teritoriul României, iar procedura propriu-zisă de executare este efectuată conform legii române.

c) forța probantă a hotărârii

Forța probantă a hotărârii străine constă în capacitatea acesteia de a face dovada situațiilor de fapt și a drepturilor constatate.

Astfel, conform dispozițiilor art. 1108 C.proc.civ., hotărârea străină pronunțată de instanța competentă beneficiază de forță probantă doar dacă îndeplinește condițiile legii din statul în care a fost pronunțată, cu privire la autenticitatea acesteia. Constatările făcute de instanța străină nu beneficiază de forță probantă în cazul în care sunt incompatibile cu ordinea publică de drept internațional privat român.

IV. Concluzie

Recunoașterea hotărârilor străine evidențiază echilibrul dintre necesitatea cooperării judiciare și rolul instanțelor române de a proteja ordinea juridică națională.

Deși, în special în cadrul Uniunii Europene, recunoașterea și executarea tind spre un caracter automat, instanța română păstrează un control limitat, exercitat doar în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, nu se ajunge la o rejudecare a fondului, ci doar la verificarea respectării unor garanții esențiale, precum ordinea publică și dreptul la apărare.

Av. Alexandra-Gabriela Tudosă

Av. Anca-Maria Tamaș