Verificări ANAF – Booking, Airbnb. Se supraveghează veniturile persoanelor fizice obținute din închirieri în regim hotelier

Activitatea de închiriere în scop turistic a camerelor situate în locuințe proprietate personală, prin intermediul platformelor digitale

Activitatea desfășurată de persoanele fizice care pun la dispoziția terților, prin intermediul unor platforme digitale de tipul Airbnb, Booking sau altele similare, spații de cazare pe termen scurt în scop turistic, se încadrează, din punct de vedere juridico-fiscal, în categoria veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, potrivit art. 83 din Codul fiscal. În concret, alin. (2^1) din același articol prevede că sunt considerate venituri din cedarea folosinței bunurilor și cele obținute de către proprietar din închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuințe proprietate personală, indiferent de numărul de locuințe în care acestea se află.

Conform art. 83 alin. (3) C.pr.fisc., închirierea în scop turistic reprezintă oferirea posibilității de ședere, pentru o perioadă cuprinsă între minimum 24 de ore și maximum 30 de zile într-un an calendaristic, oricărei persoane care călătorește în scop turistic în afara mediului său obișnuit de viață. Determinarea venitului impozabil se realizează pe baza normei anuale de venit, în cazul în care contribuabilul închiriază între una și cinci camere, în cursul unui an fiscal. În situația în care se depășește acest plafon de cinci camere închiriate în același an, venitul net se determină în continuare pe bază de normă anuală pentru anul respectiv, însă începând cu anul fiscal următor se trece obligatoriu la determinarea venitului în sistem real, regimul fiscal aplicabil fiind, în acel caz, cel corespunzător veniturilor din activități independente.

Calificarea fiscală a acestor venituri atrage obligația contribuabilului de a declara veniturile realizate prin completarea și depunerea Declarației unice privind impozitul pe venit și contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice (formularul 212), în termenul prevăzut de lege, respectiv până la data de 25 mai a anului următor realizării venitului. Declarația are funcția de autolimitare a obligației fiscale, întrucât pe baza acesteia se determină cuantumul impozitului pe venit și al contribuțiilor sociale obligatorii, în conformitate cu regimul fiscal aplicabil la data depunerii. Așadar, în cazul în care venitul estimat sau realizat depășește plafonul legal stabilit pentru obligativitatea plății contribuțiilor sociale (respectiv 6, 12 sau 24 salarii minime brute pe economie), persoana fizică devine subiect al obligației de plată a contribuției la asigurările sociale de sănătate în condițiile și în termenele prevăzute de legislația fiscală aplicabilă.

Trebuie menționat că încadrarea veniturilor în această categorie nu este afectată de faptul că activitatea se realizează exclusiv prin intermediul unor platforme digitale, întrucât regimul fiscal nu distinge în funcție de canalul de promovare sau de modalitatea de încheiere a contractului cu beneficiarul serviciului. Dimpotrivă, utilizarea platformelor digitale este considerată de către administrația fiscală un indiciu suplimentar al caracterului economic și organizat al activității, întrucât presupune participarea la un mediu concurențial, urmărirea obținerii de venituri și folosirea unor mijloace sistematice pentru promovarea și comercializarea serviciilor oferite.

În ipoteza în care persoana fizică nu își îndeplinește obligațiile declarative, organul fiscal are competența de a determina din oficiu venitul impozabil și obligațiile fiscale accesorii, în temeiul art. 107 din Codul de procedură fiscală, utilizând datele și informațiile obținute de la operatorii de platforme sau din alte surse. Astfel, conform prevederilor art. 107 alin. (1) din Codul de procedură fiscală „Nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere”.  În plus, pot fi aplicate sancțiuni contravenționale, conform art. 336 din Codul de procedură fiscală,  iar în anumite situații contribuabilul poate fi vizat de controale fiscale efectuate de Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

Obligațiile fiscale ale contribuabilului nu se limitează la simpla declarare a veniturilor, ci includ și obligația de a plăti în termen impozitul și contribuțiile aferente, calculate conform regimului fiscal aplicabil. În cazul în care aceste sume nu sunt achitate în termenele stabilite de lege, se acumulează obligații accesorii constând în dobânzi și penalități de întârziere, iar neplata prelungită poate conduce la aplicarea măsurilor de executare silită, inclusiv poprirea conturilor bancare și valorificarea bunurilor mobile sau imobile ale contribuabilului.

Prin urmare, orice persoană fizică care a obținut venituri din închirierea în scop turistic a unui bun imobil, prin intermediul unei platforme digitale, are obligația de a-și îndeplini obligațiile de declarare și plată, pentru a evita aplicarea de măsuri fiscale coercitive.

Obligația de raportare instituită prin Directiva DAC 7

În ceea ce privește sursa datelor și informațiilor, pe baza cărora organul fiscal este autorizat să inițieze procedura de impunere din oficiu, în temeiul art. 107 din Codul de procedură fiscală, trebuie analizate recentele modificări legislative determinate de adoptarea unui cadru juridic european inovativ.

În acest sens, adoptarea Directivei (UE) 2021/514 a Consiliului din 22 martie 2021, denumită și DAC 7, a reprezentat o etapă de consolidare a cadrului european de cooperare administrativă în domeniul fiscal, extinzând semnificativ domeniul schimbului automat de informații între autoritățile fiscale ale statelor membre. Obiectul principal al acestei directive constă în instituirea unei obligații uniforme de raportare fiscală în sarcina operatorilor de platforme digitale, obligație care vizează colectarea, verificarea și transmiterea către autoritățile fiscale naționale a informațiilor referitoare la utilizatorii acestor platforme care desfășoară activități economice, precum și la veniturile obținute din astfel de activități.

Astfel, în contextul intensificării eforturilor instituționale la nivelul Uniunii Europene în vederea combaterii fraudei fiscale, a evaziunii fiscale și a neconformării în ceea ce privește obligațiile declarative și de plată ale contribuabililor, statele membre au fost nevoite să își armonizeze mecanismele de cooperare administrativă în domeniul fiscal și să transpună în legislațiile naționale standarde juridice comune în materie de transparență fiscală și raportare automată.

Transpunerea directivei menționate în reglementările naționale s-a realizat prin Ordonanța Guvernului nr. 16/2023, care a modificat și completat Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin introducerea unui nou articol – art. 291^5 –, precum și prin adoptarea ulterioară a unei serii de acte normative subsecvente emise de președintele ANAF, inclusiv OPANAF nr. 1996/2023, OPANAF nr. 1946/2023, OPANAF nr. 2026/2023 și OPANAF nr. 1226/2023, care reglementează detaliile procedurale privind înregistrarea, raportarea și verificarea datelor transmise de operatorii de platforme. Prin aceste norme, ANAF a fost învestită cu competența de a colecta, prelucra și utiliza informații furnizate de platforme digitale referitoare la utilizatorii acestora care desfășoară activități economice, inclusiv cele de închiriere a unor imobile în regim hotelier sau în scop turistic.

Conform dispozițiilor art. 291^5 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, obligația de raportare revine oricărui operator de platformă care fie are rezidență fiscală în România sau într-un alt stat membru, fie nu are rezidență fiscală, dar facilitează realizarea unei activități relevante (inclusiv închirierea de bunuri imobile) pe teritoriul Uniunii Europene. Noțiunea de „operator de platformă”  desemnează orice entitate care pune la dispoziție un software accesibil utilizatorilor prin intermediul căruia sunt intermediate tranzacții între vânzători și cumpărători, inclusiv prin facilitarea plății contraprestației. Nu sunt considerate operatori de platformă entitățile care se limitează la listarea, promovarea sau redirecționarea utilizatorilor, fără a intermedia direct tranzacția sau plata.

Obligația de raportare privește în mod specific informațiile referitoare la vânzătorii raportabili, definiți ca fiind persoanele fizice sau juridice care desfășoară o activitate economică prin intermediul platformei, cum este cazul închirierii de bunuri imobile în scop turistic. Operatorii de platforme trebuie să colecteze un set de informații despre acești vânzători, incluzând date de identificare, coduri fiscale, conturi bancare, cuantumul veniturilor realizate, adresele imobilelor închiriate, durata închirierii și alte informații relevante pentru determinarea situației fiscale a acestora. De asemenea, în cazul în care vânzătorii nu furnizează aceste informații în termenul legal, după două notificări transmise succesiv, operatorii au obligația legală de a suspenda contul acestora sau de a reține plățile aferente veniturilor obținute, până la furnizarea informațiilor necesare.

Toate datele colectate de operatori trebuie raportate autorității fiscale competente, în cazul României – Agenția Națională de Administrare Fiscală – care, la rândul său, transmite aceste informații celorlalte state membre implicate, în conformitate cu regulile de schimb automat instituite prin DAC 7. Comunicarea se face în format standardizat, utilizând mijloace electronice securizate, prin intermediul rețelei CCN (Common Communication Network) dezvoltate la nivelul Uniunii Europene. Termenul de raportare este de două luni de la încheierea perioadei de raportare, care corespunde, în principiu, anului calendaristic anterior.

Obligația de raportare nu are caracter facultativ, ci este impusă în mod expres de legislația fiscală, iar nerespectarea acesteia atrage sancțiuni, inclusiv revocarea înregistrării operatorului în registrul fiscal, refuzul accesului acestuia la piața internă, precum și impunerea de garanții financiare în vederea reînregistrării. În plus, operatorii de platforme au obligația de a păstra evidențele referitoare la măsurile de diligență fiscală întreprinse și la informațiile utilizate pentru o perioadă de cel puțin cinci ani, termen care poate fi prelungit în funcție de specificul inspecțiilor fiscale sau al procedurilor de verificare ulterioare.

În ceea ce privește efectele acestei reglementări asupra raportului juridic dintre contribuabil și administrația fiscală, este relevant faptul că autoritățile fiscale nu mai sunt dependente de declarația voluntară a contribuabilului pentru a identifica sursele de venit, ci dispun de un mecanism permanent și automatizat de acces la informații obținute direct de la terți, în mod independent de voința contribuabilului. Această evoluție a generat o modificare structurală a echilibrului dintre contribuabil și organul fiscal, prin înlăturarea caracterului exclusiv autoevaluativ al obligației fiscale și înlocuirea acestuia cu o supraveghere permanentă exercitată prin mijloace digitale.

Implementarea DAC 7 nu presupune instituirea unor noi taxe sau impozite, ci exclusiv intensificarea controlului asupra veniturilor existente, prin obligarea terților – respectiv platformele digitale – să devină parte activă a procesului de supraveghere fiscală. În acest context, contribuabilul nu mai poate invoca necunoașterea sau dificultatea determinării obligațiilor sale, întrucât datele privind activitatea sa economică sunt disponibile autorității fiscale, în mod automat, din surse externe, verificate și transmise în conformitate cu un cadru normativ de aplicare directă.

Prin urmare, efectul implementării acestui mecanism este acela de a elimina riscurile de neconformare voluntară și de a reduce considerabil posibilitățile de sustragere de la impozitare în domeniul economiei digitale, cu precădere în sectoarele precum închirierea în scop turistic, care anterior funcționau într-un regim parțial opac, dificil de controlat prin mijloace tradiționale. Pe cale de consecință, raportul dintre contribuabil și autoritatea fiscală se desfășoară în prezent într-un cadru în care transparența și disponibilitatea informațiilor în timp real sunt decisive, iar inexistența unei declarații fiscale voluntare nu împiedică identificarea și sancționarea veniturilor nedeclarate.

Situația recentă

Foto: ceccar.ro

Având în vedere toate considerentele expuse, începând cu anul 2023, în urma transpunerii în legislația națională a Directivei (UE) 2021/514, ANAF a implementat un mecanism formal de identificare, analiză și, după caz, verificare a persoanelor fizice și juridice care realizează venituri prin intermediul platformelor digitale.

Mai mult, recent Direcția Generală Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF a emis și transmis notificări scrise către persoanele fizice identificate în evidențele instituției ca având venituri realizate din închirierea de spații de cazare în regim hotelier, prin platforme de tip intermediar, în perioada 2019–2024. Această acțiune a fost posibilă în urma centralizării și procesării datelor primite de la operatorii de platforme, care, în conformitate cu obligațiile de raportare prevăzute de art. 291^5 din Codul de procedură fiscală, au furnizat informații detaliate cu privire la vânzătorii activi, bunurile închiriate și veniturile încasate.

Trebuie reținut, că notificarea emisă de organul fiscal nu constituie un act administrativ fiscal în sensul art. 1 pct. 1 din Codul de procedură fiscală și nu produce prin sine efecte juridice imediate asupra patrimoniului contribuabilului. Cu toate acestea, notificarea reprezintă un act procedural cu caracter oficial, prin care contribuabilul este informat cu privire la faptul că autoritatea fiscală deține date privind veniturile obținute prin intermediul platformelor digitale și că aceste venituri sunt susceptibile de a fi supuse impozitării, în condițiile legii. Această comunicare prealabilă are rolul de a înștiința contribuabilul asupra riscului fiscal identificat, de a-i permite regularizarea benevolă a situației fiscale și de a-l avertiza cu privire la posibilitatea declanșării unor proceduri de control fiscal sau de impunere din oficiu, în lipsa conformării voluntare.

Notificările nu solicită direct plata unei sume determinate și nu indică un cuantum al obligațiilor fiscale datorate, dar oferă un cadru factual clar în care contribuabilul este pus în situația de a acționa. Prin natura sa, notificarea funcționează ca o informare proactivă, prin care ANAF acordă contribuabilului posibilitatea de a-și îndeplini obligațiile declarative în mod voluntar, înainte de inițierea unei proceduri formale de inspecție fiscală sau de emitere a unei decizii de impunere din oficiu.

În concret, este recomandabil ca persoanele care au primit astfel de notificări și care au desfășurat activități de închiriere în scop turistic prin intermediul platformelor digitale să declare veniturile obținute prin completarea formularului 212 cel târziu până la data de 25 mai 2025, pentru veniturile obținute în perioada 2019-2024. Depunerea declarației unice se realizează prin mijloace electronice, utilizând platforma Spațiul Privat Virtual (SPV), disponibilă pe site-ul oficial al ANAF. Pentru fiecare an fiscal în care au fost obținute venituri nedeclarate, contribuabilul trebuie să întocmească o declarație distinctă, indicând venitul brut obținut, cheltuielile deductibile (dacă este cazul) și baza de impunere aferentă. În funcție de nivelul veniturilor declarate, se determină obligațiile de plată privind impozitul pe venit (cotă fixă de 10%) și, dacă este cazul, contribuția de asigurări sociale de sănătate.

În cazul în care contribuabilul notificat nu reacționează în mod corespunzător, respectiv nu își regularizează situația fiscală prin depunerea declarației unice și plata sumelor datorate, autoritatea fiscală are prerogativa legală de a proceda la stabilirea creanțelor fiscale prin decizie de impunere din oficiu, cu consecințele juridice ce decurg din aceasta, inclusiv perceperea de dobânzi, penalități de întârziere și declanșarea controlului fiscal. Așadar, notificările informative nu exclud aplicarea ulterioară a procedurilor de impunere din oficiu, inițierea controalelor fiscale sau aplicarea unor sancțiuni contravenționale în ipoteza neconformării contribuabilului.

În concluzie, în toate situațiile, conformarea voluntară rămâne soluția procedurală optimă, în măsura în care aceasta permite contribuabilului să-și regleze situația fiscală într-un termen rezonabil, fără aplicarea de penalități severe și fără implicarea imediată a mecanismelor coercitive. Cu toate acestea, în ipoteza în care contribuabilului i se emite o decizie de impunere pe care o consideră nejustificată, acesta are întotdeauna posibilitatea legală de a contesta în instanță sumele stabilite de către ANAF. Pentru susținerea demersurilor legate atât de conformarea voluntară, cât și de contestarea actelor administrativ-fiscale, echipa Blaj Law poate oferi contribuabililor asistența juridică necesară.