Excepția inadmisibilității – ce înseamnă și condiții

Blog

Ce înseamnă excepția inadmisibilității?

Pe cale doctrinară s-a stabilit faptul că inadmisibilitatea reprezintă o modalitate de respingere a unei cereri de chemare în judecată, ca urmare a invocării unei excepţii referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de exercitare a unui drept procesual. Inadmisibilitățile constituie exemple de excepții procesuale care au însă în comun o anumită soluție pe care o va pronunța instanța în cazul admiterii lor, și anume respingerea cererii ca inadmisibilă. Așadar, inadmisibilitatea nu vizează excepția, ci mai degrabă efectul spre care aceasta tinde, respectiv o modalitate specifică de respingere a cererii.

Astfel, inadmisibilitatea este acea sancțiune procedurală care împiedică soluționarea pe fond a cererii introductive de instanță, având ca efect neprimirea pretențiilor deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate.

Așadar, ne regăsim în situația unei inadmisibilităţi, ori de câte ori există un impediment care opreşte analiza pe fond a cauzei sau analiza în concret a mijlocului procedural invocat.

Excepția inadmisibilității în Noul Cod de procedură civilă

Noul Cod de procedură civilă nu reglementează în mod expres o excepție intitulată „inadmisibilitatea acțiunii”, astfel cum sunt reglementate spre exemplu: excepția de necompetență, excepția litispendenței, excepția conexității, excepția lipsei calității de reprezentant, etc.

Însă, chiar dacă nu avem o reglementare expresă a excepției inadmisibilității, Codul de procedură civilă prevede numeroase cazuri în care inadmisibilitatea unor cereri se deduce din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale sau din ansamblul reglementărilor procedurale în materie, cum este cazul cererii de recuzare (art. 41, art. 46 și 47); de strămutare (art. 146); privind căile de atac neprevăzute de lege [(art. 57 alin. (3)]; cererii de chemare în judecată în cazul neîndeplinirii procedurii prealabile (art. 193 C. proc. civ.).

Excepția inadmisibilității poate fi invocată oricând? Când se poate invoca excepția inadmisibilității?

Ca efect al faptului că este clasificată ca fiind o excepție absolută, în principiu, excepția inadmisibilității poate fi invocată, în temeiul  art. 247 alin. (1) teza I C.proc.civ, de către părți sau de instanță din oficiu, în orice stare a procesului, respectiv, oricând în cursul judecății în primă instanță, dar și direct în calea de atac a apelului sau a recursului.

Cu toate acestea, conform art. 247 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ, excepțiile procesuale absolute pot fi invocate în fața instanțelor de recurs numai dacă, pentru soluționarea lor nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi. Acest lucru se explică prin faptul că în fața instanței de recurs nu se pot produce noi probe, cu excepția înscrisurilor noi.

Discută cu un avocat din Cluj chiar astăzi.

Află cum te putem ajuta. Trimite-ne câteva detalii despre cazul tău iar un reprezentant al echipei noastre te va contacta în cel mai scurt timp posibil.

Discută cu un avocat

Prin excepție, în cazul prevăzut la art. 193 alin. (1) C.proc.civ, respectiv în cazul inadmisibilității pentru neîdeplinirea procedurii prealabile, excepția de inadmisibilitate poate fi invocată în termenul prevăzut pentru formularea de către pârât a întâmpinării. Astfel, în acest caz excepția inadmisibilității nu poate fi invocată oricând, exercițiul acesteia fiind limitat în timp la termenul prevăzut de lege pentru formularea întâmpinării.

Excepția inadmisibilității condiții

Având în vedere că excepția inadmisibilității nu se bucură de o reglementare expresă în Noul Cod de Procedură Civilă, condițiile în care aceasta poate fi exercitată pot fi deduse din categoria în care această excepție a fost clasificată. Astfel, având în vedere că din perspectiva caracterului normelor juridice încălcate, excepția inadmisibilității este o excepție absolută, reiterăm că aceasta poate fi invocată ca regulă, în orice stare a procesului, respectiv, oricând în cursul judecății în primă instanță, dar și direct în calea de atac a apelului sau a recursului, de către părți sau chiar de către instanță din oficiu.

Dar, cu toate acestea, există și cazuri în care legea prevede condiții speciale de invocare a inadmisibilității. Un astfel de caz, este cel prevăzut de art. 193 C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea cererii introductive de instanță, ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile. În conformitate cu alin. (2) al articolului antemenționat, în acest caz, excepția inadmisibilității poate fi invocată numai de către pârât, prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.

Excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile

Raportat la inadmisibilitatea acțiunii în contextul lipsei procedurii prealabile, aceasta este reglementată în mod expres de art 193 C. proc. civ. Astfel, în conformitate cu articolul anterior menționat, în cazul în care legea prevede în mod expres obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile, sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea acesteia. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

Fiind vorba despre o neregularitate care privește exercițiul dreptului la acțiune, în cazul în care se constată neîndeplinirea procedurii prealabile, se impune soluția admiterii excepției inadmisibilității cererii introductive de instanță, cu consecința respingerii acesteia în mod corespunzător.

Așadar, în cazurile în care legea prevede expres îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei, reclamantul are obligaţia de a recurge la această procedură, urmând ca numai după realizarea acesteia să sesizeze instanţa de judecată. Neîndeplinirea procedurii prealabile impuse de lege cu caracter obligatoriu, anterior sesizării instanţei, atrage respingerea cererii adresate instanţei de judecată ca inadmisibilă.

În cazul prevăzut de art. 193 alin. (1) C. proc. civ, conform alin. (2) al acestuia, neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Astfel, în acest caz, Codul de procedură civilă transformă excepția inadmisibilității dintr-o excepție peremptorie, absolută, de ordine publică, într-o excepție relativă, ea putând fi invocată, în principiu, numai de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii, ceea ce exclude posibilitatea instanței de a o mai invoca din oficiu.

Dar, potrivit dispozițiilor alin. (3) al articolului anterior menționat, dacă este vorba despre sesizarea instanţei cu dezbaterea procedurii succesorale, reclamantul are obligația de a depune o încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale prevăzute de Codul civil. În acest caz particular, excepția inadmisibilității cererii introductive de instanță pentru neîndeplinirea procedurii prealabile poate fi invocată atât de către instanţă, din oficiu, cât și de către pârât.

Astfel, acest alineat nu mai prevede un termen care să impună o limită temporală pentru invocarea neregularităţii în discuţie, lipsa încheierii respective putând fi invocată oricând în cursul judecăţii, fie de către pârât, fie de către instanță din oficiu.

Excepția inadmisibilității contestației la executare

În ceea ce privește contestația la executare, condițiile de admisibilitate ale acesteia sunt reglementate prin art. 713 C. proc. civ., iar în cazul în care acestea nu sunt îndeplinite, consecința este inadmisibilitatea contestației la executare.

Astfel, în conformitate cu primul alineat al articolului la care am făcut referire, dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă. Cu alte cuvinte, o contestație la executare prin care se invocă motive de fapt sau de drept care ar fi putut fi opuse pe altă cale, va fi respinsă ca inadmisibilă.

În egală măsură, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun.

Astfel, putem concluziona că invocarea unor motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, prin intermediul contestației la executare este inadmisibilă, atât timp cât există posibilitatea formulării acestora pe calea separată a unei acțiuni de drept comun.

Totodată, potrivit alin. (3) al aceluiași articol: „Nu se poate face o nouă contestaţie de către aceeaşi parte pentru motive care au existat la data primei contestaţii. Cu toate acestea, contestatorul îşi poate modifica cererea iniţială adăugând motive noi de contestaţie dacă, în privinţa acestora din urmă, este respectat termenul de exercitare a contestaţiei la executare.”

Cu alte cuvinte, în cazul în care s-a formulat o contestație la executare,  este inadmisibilă formularea  unei contestații la executare ulterioare, de către aceeași persoană, pentru motive care existau la data formulării celei dintâi.

De asemenea, prin raportare la alineatul ultim al art. 713 C. Proc. Civ., „în cazul procedurii urmăririi silite mobiliare sau imobiliare ori a predării silite a bunului imobil sau mobil, contestaţia la executare poate fi introdusă şi de o terţă persoană, însă numai dacă aceasta pretinde un drept de proprietate ori un alt drept real cu privire la bunul respectiv.”

Astfel, în procedura urmăririi silite mobiliare sau imobiliare, respectiv în cea a predării silite a unui bun, contestația la executare formulată de o terță persoană este admisibilă numai în contextul în care aceasta pretinde un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit. În caz contrar, o astfel de contestație la executare este inadmisibilă.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție

Cererea de chemare în garanție, precum și condițiile de admisibilitate ale acesteia sunt reglementate de art. 72-74 C. Proc. Civ. În conformitate cu aceste dispoziții legale, partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri. În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă persoană.

La promovarea unei cereri de intervenţie, fie ea voluntară sau forţată, cum este cazul cererii de chemare în garanție, instanţa de judecată trebuie ca, într-o primă etapă, să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a acesteia. În conformitate cu art. 74 alin. (2) C. Proc. Civ, cererea de chemare în garanție este supusă procedurii de admisibilitate în principiu, asupra căreia instanța se pronunță printr-o încheiere motivată prin care fie admite cererea de chemare în garanție, fie o respinge ca inadmisibilă.

Condiţiile de admisibilitate ale cererii de chemare în garanţei sunt: existenţa unui proces aflat în stare de judecată în prima instanţă; existenţa unei legături suficiente între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie şi existenţa posibilităţii, ca în raport de natura litigiului, partea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire sau în garanţie împotriva terţului intervenient forţat. De asemenea, în cadrul admisibilităţii în principiu instanţa verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile şi în ce măsură sunt îndeplinite celelalte condiţii de formă ale cererii de chemare în garanţie, prevăzute de art. 194 Cod procedură civilă.

Astfel, în contextul în care, în cadrul analizei admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție se constată neîndeplinirea uneia dintre condițiile generale, respectiv a uneia dintre cele specifice prevăzute de lege pentru admisibilitatea cererii, instanța va respinge cererea ca inadmisibilă în principiu, fără a trece la analizarea acesteia pe fond.

Excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată

Pentru ca o acţiune să fie admisibilă este necesar a fi îndeplinite condiţiile pentru formularea acesteia, respectiv pentru exercitarea dreptului material la acţiune, în caz contrar, aceasta urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

Condițiile de exercitare a cererii de chemare în judecată sunt reglementate de art. 32 C. Proc. Civ., conform căruia orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: are capacitate procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie și justifică un interes.

Astfel, în măsura în care în faţa instanţei se constată că oricare dintre aceste condiţii esenţiale nu este îndeplinită, fie că este vorba despre cereri, fie că este vorba despre apărări, astfel cum subliniază alin. (2) al art. 32 C. proc. civ., acest lucru va fi invocat pe calea excepţiei, soluţia urmând a fi aceea a respingerii acţiunii ca inadmisibilă.

O altă situație în care devine incidentă sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată este reglementată de dispozițiile art. 35 C. proc. civ., conform cărora „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

Astfel, din interpretarea dispozițiilor menționate supra, cererea de chemare în judecată care are ca obiect constatarea existenței sau inexistenței unui drept, va fi respinsă ca inadmisibilă, în situația în care realizarea dreptului respectiv poate fi solicitată pe orice altă cale. Acest lucru se explică prin faptul că acțiunea în constatare are caracter subsidiar față de o acțiune în realizare.

Totodată, o altă ipoteză de inadmisibilitatea a cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația reglementată de art 193 C. proc. civ., în care legea impune în mod expres îndeplinirea unei proceduri prealabile. În acest caz, sesizarea instanței cu o cerere de chemare în judecată se poate face numai după îndeplinirea procedurii prealabile impuse de lege, în caz contrar, cererea urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.

În fine, un caz de inadmisibilitate a cererii de chemare în judecată este reglementat și prin dispozițiile art. 132 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară”.

Astfel, în conformitate cu prevederile legale anterior menționate, în ipoteza în care instanța constată faptul că cererea este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională, respectiv faptul că aceasta nu este de competența instanțelor judecătorești din România, aceasta va respinge o astfel de cerere ca inadmisibilă.

Excepția inadmisibilității este de ordine publică?

Excepţia inadmisibilității este, în principiu, o excepţie absolută, respectiv o excepție care privește încălcarea unor norme juridice de ordine publică și, prin urmare, poate fi invocată de parte sau de instanţă din oficiu, oricând în cursul judecății în primă instanță, dar și direct în apel sau în recurs.